1. Sunt intr-o pasa de “I don’t want relationships. Ever.” Nu s-a intamplat nimic, ma enerveaza doar atitudinea generala.
2. Imi stiu defectele. Anumite atitudini prin care unii prieteni incearca sa mi le arate nu ma ajuta sa le indrept, ci sa ii critic si eu la randul meu.
3. Desi imi stiu defectele, este chinuitor sa mi le reamintesc.
4. Sunt plictisita de ei. Rau.
5. VREAU sa vin la Bucuresti. Mi-e dor de Florin.
Citind pe apucate din Octavian Paler, am apucat totusi sa retin una dintre concluziile lui. Spunea, nu mai stiu contextul, ca oamenii iti iarta multe, dar nu iti iarta sa le ranesti orgoliul. Mi-am zis “stiam asta”, dar spusa clar in cuvinte atat de simple rasuna ca un ecou in mintea mea rascolind amintirile ce o sustin. Este o concluzie trista, daca stati sa va ganditi – concentreaza in ea istoria atator relatii esuate. Pentru ca doar in momentul in care ai ranit orgoliul cuiva si i-ai simtit incrancenarea, vei putea ajunge la aceasta concluzie.
Iar apoi, vei stii cum sa fii pe viitor. Din nou trist, daca rationam, pentru ca acesta inseamna ca ne vom modera relatiile viitoare. Vom sti… Dar mai bine sa vorbesc pentru mine. Voi sti sa imi premeditez finalurile, sa vand iluzii, sa donez zambete, fie ele si contrafacute, sa aduc speranta, sa fiu ceea ce vor ei sa fiu, sa pastrez adevarul pentru mine, sa gasesc idealul si sa ma incadrez in el. Sa nu le ranesc orgoliul.
Nu ma sustrag. Din contra, dragii mei, imi asum responsabilitatea de a fi orgolioasa. Caci, da, este o povara si inca una greu de suportat, poate chiar un viciu de care suntem dependenti. Este in natura umana, iar eu nu sunt mai putin om decat domniile voastre, dar constientizez cat de concentrate sunt stradaniile noastre pentru a ne satisface acest organ.
Desi trista situatia, este de un real folos pentru relatiile ce vor urma. Am nevoie de stabilitate si liniste sufleteasca, de aceea nu ma simt vinovata cand imi ajut barbatul sa fie fericit. Este la urma urmei o obligatie la care orice femeie este supusa atunci cand se angajeaza sa respecte clauzele contractului. Nu vorbesc de casatorie, dragilor, dar sa nu uitam ca orice relatie stabila este ca un contract ce trebuie respectat pentru ca rezultatul sa fie unul profitabil pentru ambele parti.
Deci, in fine, trebuie sa ascultam de nevoile celorlalti pentru ca lumea sa continue firescul lucrurilor fara perturbari. Iar fericirea trebuie redefinita, in raport cu linistea din relatie si nelegata de satisfacerea unor capricii cum ar fi dezvaluirea adevarului.
De vre-o luna merg la fitness. Nu am vrut aerobic pentru ca nu imi place sa topai, sa cunosc femei frustrate si sa imi chinuiesc plamanii cu exercitii cardio. La fitness sunt preponderent barbati. La ora la care ma duc sunt numai barbati. Barbatii care vin sunt de la 25 de ani in sus. Unii par chiar foarte batrani. Toti au forta. Toti au muschi. Toti au testosteron.
Ok…Vroiam sa zic “lasand gluma la o parte”, dar nu pot. Imi vine pur si simplu sa bufnesc in ras cand ii vad cum isi ridica tricourile in oglinda ca sa “isi vada patratelele”. Deci continui. Unii dintre barbatii care vin la sala nu au oglinda acasa. Oglinda serveste la admirarea musculaturii abdominale. Barbatii aceia se incordeaza cand se privesc in oglinda. Barbatii aceia apoi se uita la mine sa vada daca ii privesc. Eu nu ii privesc. Eu nu sunt impresionata. Barbatii aceia sunt frustrati. Mai este un barbat de care presupun ca e homosexual. Are un prieten bisexual. Presupun ca prietenul este bisexual pentru ca se holbeaza la mine. Un alt barbat vine de foarte multi ani la sala. Acel barbat fumeaza minim un pachet de tigari pe zi. Mai era un barbat care gemea cand facea exercitiile. Acela ma speria. Ma bucur ca nu mai vine. Catalin mi-a zis ca am idei elitiste. Catalin este un barbat normal, dar care vorbeste mult. Acesta este un paradox. (buahahaha ce revelatii am!) Initial am crezut ca este o ofensa. Acum mi-am schimbat parerea: Catalin imi pune multe intrebari. Domnul Cristi este instructorul. Are tatuaje de marinar pe mana. Cand vrea sa ma pedepseasca ma pune la banda. Atunci obosesc.
E chiar interesant la sala! Si uitati – ma inspira in jurnalul meu on-line! M-am gandit chiar sa fac “Faza gay a saptamanii”, ar avea succes date fiind replicile “hai sa te incalzesti in bratele mele”.
Ii spusesera “Pestera”. El glumise odata cu ea. “Trebuie sa gasesc o pestera mai atragatoare. Editie de lux.”
Si atunci a inceput povestea. In povesti este posibil orice, chiar si un elefant in burta unui sarpe boa, si de aceea trebuie sa ne gasim salvarea in ele, oricat de oameni mari am fi. Dar ea intotdeauna a fost pe jumatate copil… A inchis ochii si l-a luat de mana…
” Nu. Ne-o imaginam noi, nu va trebui sa fie de lux; va fi doar un pat pufos si poate sa fie doar un scaunel cu o lumanarica pe el. Si seara va fi animata de povesti. Si de fluturasi!
Uite uite uite…. Eu deja imi imaginez ! O sa stam in pat sub aceeasi paturica. Si eu o sa stau cu capul pe pieptul tau, dar vom fi un pic ridicati, pe niste perne mai mari si o sa stau pe stang ta si mana mea dreapta va sta asa…..in mana ta stanga…cu degetele intrepatrunse si vom vorbi de toate si vom mai si rade si nu ne vom privi tot timpul. Dar din cand in cand voi ridica eu capul de pe pieptul tau ca sa te sarut.
Si dintr-o data povestile spuse vor transforma pestera in care stam, peretii vor fi luminosi si se vor aprinde candelabre pentru noi si pestera va deveni dintr-o data o camera imensa cu un semineu mare in mijloc cu covoare calduroase si o blana mare de urs in fata seminelui. Alba.
Si ne vom intinde pe ea si dintr-o data ne vom scufunda si ne va duce intr-o alta lume…de zapada…in care eu voi fi regina, iar tu vei fi stapan.”
“Dar cu ursul ala alb ce-ai avut?”
“Pai el si-a daruit-o. Pentru noi. E un urs magic caruia ii creste blana la loc, asa ca el nu a suferit deloc.
Si suntem stapanii taramului inzapezit si suntem pe 2 cai albi superbi, care alearga atat de repede incat la un moment dat incep sa zboare. Iar acum suntem in cer impreuna….taramul inzapezit nici nu se mai vede…si mergem tot mai sus, pana ajungem la curcubeu. Si acolo cadem de pe cai si ne dam pe curcubeu ca pe un topogan si, desi alunecam in jos, nu putem decat sa simtim culorile cum patrund in sufletul nostru si ne deschid zambetele.
Iar curcubeul… curcubeul se deschide direct in mare. Intram in albastrul ei, iar eu ma transform intr-o sirena.
Tu cat vei fi cu mine vei putea respira in apa, iar eu cat voi fi cu tine voi putea respira pe uscat. Si vom putea merge oriunde. Pentru ca marile si oceanele nu au granite. Nu pentru noi.
Si te voi duce in castelul meu subacvatic, iar surorile mele sirene vor incepe sa cante. Si va fi cel mai frumos cantec pe care l-ai auzit vre-o data si vom incepe sa dansam intr-un vals al apelor atat de captivant incat nici nu mai poti sa gandesti pasii. Decat sa ii simti. Si iti vei da seama ca dansul ne va fi dus acum in alt loc… O sala de bal. Imensa. Cu coloane si ferestre inalte si candelabre…. Cate sunt? Sunt 5 candelabre imense care dau stalucire salii si rochiei mele cusute cu fire de aur si decoratiunilor tale de comandant suprem al armatei. Iar la sfarsitul dansului imi vei oferi o floare. In mod straniu, nu una scumpa, specifica luxului serii, ci una salbatica, o floare care acum ne duce intr-o gradina, in fata unei casicioare mici si dichisite in care eu ma chinuiesc sa lucrez pamantul din jurul florilor, iar tu vii sa ma sustii moral si sa ma chemi la un ceai aromat in casa. Si intru in casa – intram impreuna. Este din nou ca pestera in care suntem acum, doar cu un pat pufos si o lumanarica pe un scaunel si ceaiul e un cioco coco si ne asezam fericiti in pat, stiind ca a fost o zi superba si adormim imbratisati si zambind.”
Mi-a venit o idee. Poate una mai buna decat putinele pe care se pare ca le-am avut in ultima vreme. Ma oboseste amorteala asta din creierul meu si nu imi gasesc nici o scuza.
Dar in acelasi timp imi e dor de povesti. Cartile parca si-au pierdut farmecul, ma absorb numai cele precise, cu informatii exacte si clar formulate. Asa ca mai bine zic “imi e dor de povestile voastre”, cele cu personaje reale si lacrimi si zambete si fara concluzii filosofice sau jocuri de idei.
Nu stiu daca ideea mea va avea succes. Vreau povestile voastre. Nu va grabiti, nu construim decat o casa de povesti, iar Timpul nu este decat un individ ce ne zambeste de peste drum. Ca sa fie povesti adevarate, prefer sa nu le scrieti la comentarii, ci sa mi le trimiteti pe oana.harmattan@yahoo.com.
Ei ii venea greu sa creada si pentru asta dadea vina pe viata. Dragilor, era mai grav chiar decat sa dea vina pe cineva, pe toti barbatii din viata ei, pe ea insasi. In felul acesta nu credea in nimeni, dar nimeni nu era de vina. Singura isi rata clipele chinuindu-se sa isi intareasca masca de sticla.
Ca o himera, lumina aparea uneori. I-a spus odata unui om, care tinea foarte mult la ea: “si sa stii ca sunt capabila sa iubesc sincer oricat de dura as parea eu acum oricat de incapabila de a da de la mine acel ceva”, ca si cum el nu ar fi stiut, ca si cum ar fi fost un jurat, care va contribui la crearea verdictului, care o va condamna la ceea ce ea se obliga deja. Dar i-a raspuns simplu. Eu nu numai ca stiu, ci sunt sigur de asta. Mai sigur de asta de cat esti tu.
Ea nu detinea nici un adevar, totul fusese doar o iluzie.
Imi place ca blog roll-ul meu nu e static. L-am scos pe Cabral. De ce? Pentru ca nu mi se pare corect sa ai 300 de comentarii la un articol stupid cu titlul “nino ninooooo” in care povestesti cum ai fost la urgenta. Nu mai, nu….nu am nimic cu el.
M-am apucat de Paler, Viata pe un peron. Scrie frumos, desi o face numai la persoana I. Nu, nu am nimic cu asta, dar inca nu stiu daca s-a negt vre-o data pe sine sau nu. Ma refer la egoism. Cartea nu se potriveste de nici un fel cu atmosfera din oras, plina de agitatie, culori, dulciuri, comercianti ahtiati dupa cumparatorii dispusi sa arunce banii pentru zilele Craiovei. Sunt in mare parte numai prostii made in China sau din astea autohtone, blanuri de oi, papuci hidosi si ii extrem de scumpe. Mi-au atras atentia niste palariute in miniatura care cred ca s-ar potrivi perfect pentru niste idei de fotografii. Si halvitele, tot pentru fotografii, caci altfel nu au nici un gust deosebit.
In rest…insuficienta respiratorie….
De ce am mai ales sa merg impreuna cu tine daca nu aveam de gand sa…. Nu, nu ma poti blama de nimic. Ai stiut intotdeauna ca nu am fost fericita. Ca tu ai fost cauza nefericirii mele. Am vrut de atatea ori sa scap; tu, mai bine ca oricine, o stii. Pentru ca tu m-ai tinut de fiecare data. Pentru ca stiai ce simteam pentru tine. Pentru ca tie iti era bine asa, sa fie totul gratuit. In numele dragostei.
Si nu m-ai putut iubi suficient de mult incat sa imi dai tu drumul, stiind ca eu sunt prea slaba sa fac asta.
Intr-un fel ti-a fost bine ca te-am facut sa suferi. Esti dependent de suferinta, ea te motiveaza sa treci peste, sa faci atatea si atatea lucruri pe care inainte nu le faceai. Dar esti un mic Jocker, jumatate din suferinta asta e contrafacuta, iar eu nu te mai cred si nu ma mai blamez pentru ce ti-am facut. Ranile cele mai mari nu ne mai lasa sa tipam, iar tu inca strigi. Fara sa iti dai seama, o faci. Esti ca un copil care plange si dupa ce a iesit acul.
Dar acum nu mai e nimeni care sa fie buretele mizeriilor din sufletul tau, nu?
Despre razboi nu are rost sa scriu. Este concretizarea, in actiuni, a unor divergente politico-economice, iar eu nu voi fi niciodata o cunoscatoare a acestei categorii de “stiinte”.
Vreau sa scriu despre oameni. Nu, nu sunt nici de data aceasta o cunoscatoare, dar macar aici nu poti sti niciodata cine este un cunoscator profesionist. Aici diplomele nu prea isi au rostul, asa ca imi cer dreptul sa ma contrazic cu oricine in privinta naturii umane. Mai ales ca eu fac parte din oamenii care cel putin incearca sa iubeasca alti oameni. Nu reusesc tot timpul, avem si eu si ei lacunele noastre. Cea mai mare este ca uneori pur si simplu nu ne pasa. Din egoism, pur egoism, nu ne pasa de altcineva in afara de propria persoana.
Uneori nu pot sa fiu cinica. Atunci cand vad efectele. Cand stiu ca adevaratii mutanti nu sunt cei care au suferit de pe urma unui razboi, ci aceia care l-au provocat. Suntem niste mici papusele a caror viata nu depinde de ele decat intr-o masura mult prea mica. Simt ca nici nu as mai putea scrie acum, ca nu este nicio concluzie si ca totul este in zadar. Nu voi tine nici o lectie de Morala, oricum morala tine de fiecare, este ca un copil pe care numai tu il cresti, ceilalti putand numai sa te influenteze.
*
Mi-am amintit de Omul care rade (Victor Hugo), omul care, oricat de bun ar fi fost, tot un hidos era. Si acum imi dau seama de ce avem nevoie de un Dumnezeu.
Polologhie sterila. Singura speranta este ca ne trezeste.
comentarii recente