Până nu de mult, declaram că nu îmi este teamă de moarte…

Dar, dragul meu cititor, şi ţie îţi este teamă de moarte.

Nu am trăit destul ca să pot muri. Nici măcar nu mi-am găsit calea. Nu am învăţat să lupt. Mereu am fugit…

Urăsc despărţirile. Am oroare de ele. Mă simt slabă în acele momente. Deşi, de fiecare dată, eu sunt cea care pleacă. Deşi ezit. Pentru că în ele, despărţirile concentreză toată durerea dintr-un om, toate temerile lui, toate lacrimile lui. Teama de singurătate. Teama de moarte. Teama de necunoscut. Şi acel egoism nerecunoscut în conştientul nostru.

Floarea de la mormântul meu mi-ar plăcea să fie una vie.

POST SCRIPTUM: Nu m-am simţit bine când am plecat, dar ceva s-a eliberat din mine. La fel e şi cu moartea?