Toţi sunt aici. Şi tu eşti aici, citind cuvintele mele cât de cât cosmetizate. Asta pentru că îmi place să văd frumosul şi atunci când este doar o iluzie. Nu cred că reuşesc prea bine. Recunosc că nu mă pricep. Pentru că mereu îi văd. Sunt orbi şi surzi şi oameni fără picioare şi mutanţi. Mereu mă judecă. Orbul îl acuză pe surd, dar surdul nu îi poate explica. Şi mutantul îl acuză pe cel fără picioare, iar cel fără picioare pe cel care ii le-a tăiat. Şi toţi sunt în afara mea, dar sunt şi în mine. Şi nu pot scăpa de ei. Ei formează rădăcina “OM” din omenesc. Este doar o scuză, dar merge.

Speranţa este în cutia Pandorei. Acum nu mai scriu în speranţa de a mai găsi…ceva. Scriu pentru că m-am obişnuit să scriu. Şi pentru că aici pot să fiu sinceră. Oarecum sinceră. Nu am povestit niciodată cum l-am înşelat pe prietenul meu, tocmai pe cel pe care îl iubeam. Sau cum a fost de frumos să mă simt amantă. Sau cum m-aş sinucide dacă… Dacă! Sau cum l-am părăsit pe prietenul meu zilele trecute. Atunci ce naibii am scris?

Pentru că sunt şi orb şi surd şi nu am nici picioare şi sunt mutant, este bine să ştiu să spun “iartă-mă”. Pentru că trebuia să văd şi să aud şi să nu îmi găsesc scuze când ar fi trebuit sa merg şi să nu mă las scufundată în nebunie. Şi nu am făcut asta decât ocazional. “Ocazional” nu este suficient.