Observ oamenii care incep sa aiba riduri. Sarmante, as putea zice, mai ales cand le accepti cu atata incredere in propria persoana. Ridurile totusi tin in ele amintirea durerilor de-a lungul anilor. Trecerea timpului ma sperie indrozitor cateodata. Pentru ca stiu ca ce am acum nu este pe veci al meu. Totul, dar absolut totul, se schimba. Oamenii vin si pleaca. Oamenii mor. Mi-e teama de moartea oamenilor pe care ii iubesc, dar stiu ca viata nu ma va scuti de aceste dureri. Macar am facut un pact cu Diana – eu voi muri prima. Ea este mai puternica si imi lasa mie aceasta cale de scapare. Dar mai este timp pana atunci. Sau, cel putin, asa imi fac eu planurile.
Nu, nu e timpul de vina pentru pierderile noastre. Noi ii alungam pe cei pe care ii iubim. Sau ne indepartam, totuna. Suntem blocati de propria noastra minte. Permanent ne punem piedici singuri, nu ne lasam sa ajungem unde ar dori spiritul nostru. Ne lasam condusi de un val pe care nici macar nu il stim si pe care nici macar nu ni-l dorim. Si suntem grasi si depresivi si gurmanzi si ne-o tragem pe bani si ajungem in pat cu necunoscuti si ascultam de sefi idioti si nu ne mai casatorim niciodata pentru ca mariajul este o idiotenie. Si visam, dar la un moment dat ne interzicem singuri sa mai facem asta pentru ca si asta este o prostie de adolescenti. Si ne indepartam de tot ceea ce iubim, iubirea nu mai conteaza, conteaza doar sa fie totul corect in ochii celorlati, sa fim destepti si frumosi, sa ne nimicim adversarii in orice competitie si sa avem mereu ultimul cuvant de spus. Si aruncam cu pietre, aruncam cu pietre chiar daca si noi am gresit, chiar daca ne cad si noua peste picioare si ne ranesc, dar nu ne lasam pentru ca si noi suntem pietre.
Si lasam timpul sa treaca, sa ne vindece ranile in timp ce ridurile ni se adancesc in memorie. Ne anesteziem cu vinuri scumpe, ne amortim simturile ca sa nu mai repetam greselile sa fim imuni la atacul celorlalti. Nu lasam niciodata garda jos si nu suferim niciodata in fata celorlalti. Dar cand suntem singuri in camerele noastre nu mai zambim, suntem ca niste biete papusi de portelan, inerte si stricate, niste bieti roboti care functioneaza dupa un program clar: trezit, facut bani, somn. Bis la infinit, infinitul oprindu-se la batranete. Si atunci, abia atunci, la batranete, ridurile iti striga si iti amintesc ca esti om.
Esti om…doar un om…
Nu e prea plictisitor sa stii deja dinainte tot ce se intampla? Sa stii ca un om va reactiona intr-un fel daca tu faci acest kit de gesturi, comportamente si discutii?
) ce misto suna) si il pui sa iti faca cunillingus.
Si chiar daca te-ar inspaimanta, nu ai mai vrea sa pleci. Vrei sa ii simti mainile pe trupul tau, sa ti-l dezbrace si sa ti-l sarute, sa ti-l savureze cu varful limbii pana cand penisul tau isi va varsa sperma in caldura gurii ei. Tu vei fi paralizat. Nu vei stii cum, a fost tehnica ei perfecta de a te ucide. Nu iti va spune nimic, nu vei stii nici macar DE CE te-a ucis… Pielea alba a mainilor sale micute se va inrosi in sufletul tau in timp ce vei simti cum fiecare fibra de carne din tine se va desprinde de pe oasele tale, numai ca ea sa o manance. Ah, si ce buze primesc aceasta carne intre ele! Se simte aproapte placut, daca nu ar durea atat.
Eram in pat, in obscuritatea camerei, si ma gandeam. Nu puteam sa adorm. Mintea mea intotdeauna a avut frane proaste.
comentarii recente