Ma uit la chipul meu. Ma privesc fara nici un sentiment, fara nici o incordare. E pur si simplu fata mea, asa cum imi imaginez ca voi arata in sicriu. Nu vreau sa fiu macabra, e doar un gand. Oricum, tot eu as fi. Aceeasi eu inexpresiva. Pentru ca ma uit si incerc sa gasesc ceva deosebit, ceva diferit si nu reusesc decat sa ajung la acelasi rezultat. “Cat de comun…”
Imi dau seama ca reflectiile mele sunt strict personale. Ele nu vor schimba pe nimeni si nu vor ramane nimanui. Vor produce aceleasi reactii mereu trecatoare si poate rar vor smulge cate un zambet. Din tot oceanul asta de biti, ele se pierd intr-o lume virtuala. Chiar daca…ele sunt parte din realitatea mea.
Suna un pic trist totul. Nu este.
Toti suntem codati de acelasi sistem. Diferenta este doar in modul de aranjare. Toti am fost facuti din pamant si ne vom intoarce in pamant si nici unul nu va schimba Universul. Suntem prea mici pentru el.
Nota bene: titlul este reprezentativ.
Nu stiu de ce gandesti asta…poate din cauza sesiunii
sau poate esti mai singura in perioada asta 
…
si nu stii 
asa ca nimic nu se pierde. Si e doar un exemplu…nu stii cat de expresiva sau inexpresiva esti, ar trebui sa ii intrebi pe ceilalti 
. Din pacate nu-ti pot spune inca ce cred despre expresivitatea fetei tale (nu din cauza ca nu as vrea ci pentru ca nu detin informatiile necesare) 
.
Nu poti spune ca nu vei schimba pe nimeni… orice actiune a ta influenteaza intr-un fel sau altul viata altei persoane. Am reusit chiar sa schimbam Pamantul (in rau, din pacate).
Zambesc de fiecare data cand vizitez blogul asta
Poate reactiile nu sunt intotdeauna trecatoare, nu trebuie sa fii asa pesimista.
Avem puterea sa schimbam Universul (uita-te la documentarul amintit pe pagina “Something I Want”).
Moartea e un mister, cine stie ce o sa se intample dupa?Ai observat ca din cauza fricii de moarte oamenii batrani (care niciodata nu au fost credinciosi) isi indreapta fata spre religie?
Si eu m-am intrebat de multe ori “oare cum e cand nu mai esti? Cum e sa nu mai respiri, sa nu te mai trezesti, sa nu existi?”…incerc sa nu ma mai gandesc la asta acum, iar m-as intrista si nu vreau. Ai putin peste 20, crezi ca e momentul sa te gandesti la cum arata fata ta in sicriu?
Nu crezi ca ar fi mai bine sa ne gandim ca nu suntem chiar asa mici si ca putem schimba Universul?
Poate Universul din noi putem, dar Universul care ne cuprinde pe noi este mult prea mare si prea nepasator la actiunile noastre. Nu este vorba de pesimism, este una din realitatile mele, asa cum o gandesc si o simt. Imi dau seama ca natura umana imi dicteaza sa vreau sa insemn ceva si poate chiar sa cred asta, dar de ce sa nu trec dincolo de aceasta limita pur psihologica. De ce este atat de dureros de acceptat ca suntem mici? Toti! Si eu si Napoleon. Pentru ca daca vreodata nu va mai exista Soarele, nici el nici eu nu vom mai conta. Cu atat mai putin marturiile mele si reactiile tale. Noi nu putem opri acesta energie suprema de a se manifesta intr-un fel.
Inexpresivitatea fetei mele era data doar de lipsa sentimentelor pe care le aveam atunci. Ma priveam pur analitic. In acel moment am avut puternica senzatie ca nu am nimic deosebit in exterior. Imi dau seama ca nici in gandire. Gandirea fiecarui om este rezultatul gandirii oamenilor pe care i-a cunoscut sau i-a privit. Diferentele intre noi nu sunt date decat de un alt aranjament de acizi nucleici (aici, ca sa intelegi si titlul, ar trebui sa stii si un pic de genetica).
Singura sansa care ne este data sta in sufletul nostru. Care nu moare, daca tot ai inceput sa vorbesti de moarte. Sau cel putin, asa cred eu. Incerc sa nu privesc moartea ca pe un capat de drum, ci ca pe un pod catre o alta etapa. Oricum ar fi, moartea nu ma intristeaza. Nu a mea, cel putin si nu atata timp cat voi crede in existenta sufletului meu. De aceea nici nu consider tot ce am zis o dovada a pesimismului.
Dar ma bucur sincer ca zambesti de fiecare data cand vizitezi acest blog…
Nu ma refeream la Universul interior
. La fel se vorbea si despre Pamant acum cateva sute de ani, ca este imun la actiunile noastre dar se pare ca altul este adevarul.
)
))
Nu spun ca nu suntem mici, accept/stiu, dar nu trebuie sa repetam asta tot timpul. Ma gandeam ca viata ar fi mai interesanta daca am uita ca suntem muritori (apropo, si mie imi place sa cred ca sufletul este nemuritor, cu toate ca nu sunt asa convins ca tine). Nu cred ca vrei sa incepem sa discutam despre moarte…nu ne-ar ajunge 10 bloguri
Reactiile mele vor exista intotdeauna.
P.S. intotdeauna m-au fascinat materiile gen biologie, anatomie…
Eu cred ca viata este mai interesanta tocmai pentru ca suntem constienti in permanenta ca suntem muritori.
)
Rasp pt PS: si totusi ai ajuns sa lucrezi cu cifre.
Asta nu insemna ca ma limitez la cifre…