arhivă

Arhivele lunare: Ianuarie 2009

Ar trebui legaţi, bătuţi cu parul, umiliţi în ultimul hal şi lăsaţi singuri în pustie. Să mănâce şopârle vii şi gândaci. Şi ar trebui trataţi ca ultimele animale. Să simtă. Să îi doară. Să îşi dea seama că nu sunt superiori, ci pur şi simplu idioţi. Ar trebui scuipaţi între ochi şi lăsaţi în noroi. Ca să devină mici.

Doar aşa, un gând.

Anunțuri

drumul-meuCălătorii mereu au un rucsac în spate sau o genată care să îi dea de gol. Dar m-am întâlnit într-o zi cu un om despre care nici nu am bănuit că ar fi un călător. Părea doar…un om oarecare, ca toţi ceilalţi pe care îi vezi zilnic pe stradă fără să îţi dai seama că sunt oameni şi nu doar figuri 3D. Mi-a spus că merge pentru că s-a săturat să stea. Îi sângera piciorul, am vrut să îi spun, dar nu părea să îl deranjeze. Chiar zâmbea. Am fost curioasă, nu am apucat să îl întreb…sunt prea multe lucruri dureroase ca să plângi. Atunci am fost sigură că îl durea piciorul. Chiar dacă mergea. Chiar dacă zâmbea. Odată, de mult, alergase spre cineva cu toată viteza…era departe, nu văzuse bine, i se păruse că e un prieten bun, dar când a ajuns i-a pus piedică şi a căzut. S-a rănit, i-a părut rău, o vreme nu a vrut să se ridice şi o vreme a şchiopătat. De asta mergea acum? Ca să fugă de oameni? Nu, iubeşte oamenii, nu am înţeles nimic. Atunci de ce mergea singur? Mi-a spus că nu merge singur, uite, sunt eu lângă el! Dar…eu nu sunt decât o altă figură 3D de pe stradă. Nu mă credea. M-a luat de mână şi a zâmbit mai larg şi apoi mi-a spus că şi eu sunt un călător.

Apoi şi-a continuat drumul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am zâmbit şi am mers mai departe.

apple-tree-with-red-fruit-c1902-print-c12181273Mi-am dat seama ca, daca esti suficient de atent, descoperi mai multe decat ai vrea poate la cei din jur. Si daca esti si mai atent si la tine. Chiar si ce nu ai vrea sa stii.

Te-ai jucat vreodata cu cineva? Sa manevrezi acea persoana ca pe o papusa, sa faci lucruri la care stii sigur ca va reactiona intr-un anume fel? Eu da. Este o marturisire trista. Si mai trist de atat este ca mi-a placut. Macar o recunosc…

Dar niciodata nu am simtit ca el ar fi acela. Unul singur m-a facut sa ma intreb, dar nu a fost niciodata mai mult decat un vis. De aceea mi-am permis sa plec de fiecare data. Nu am simtit. Dragoste. Da, dragoste da, dar nu a fost suficient. Nu a fost acea dragoste.

Iubitul meu e dulce. Imi lumineaza diminetile si imi insoreste zilele ploioase. Este dragut si atent si ma tine de mana si ma saruta tandru si sunt fericita cu el.

Dar tot simt adierea vantului…

Da, am zis-o, şi nu am de gând să retrag ce am spus! Bărbaţii sunt slabi. Pentru că au testicule şi orgoliu şi îi face fericiţi iluzia controlului şi pentru că nu pot trăi fără femei şi sânii lor şi mâncarea gătită de ele. Şi uneori pentru că şi ei se îndrăgostesc. Cei mai buni prieteni ai mei au fost şi sunt bărbaţi, şi asta nu din dorinţa mea de a-mi manipula prietenii, ci pentru că am găsit în ei calităţile necesare. I-am privit şi le-am ascultat punctele de vedere. Fiecare are punctul său slab. Fiecare se lasă condus de ceva.

Apoi iubiţii. Am făcut o descoperire care mă înspăimântă. De fiecare dată am reuşit să fac ce vreau cu ei. Nu zic că asta mă făcea fericită, dar recunosc că îmi plăcea. Dar de fiecare dată eu am fost cea care a plecat. Pentru că nici unul nu a fost suficient de puternic să îşi reziste propriei sale naturi, măcar pentru un moment, şi să vadă ce însemn, de fapt, eu. Pentru că dacă s-ar fi uitat atent, ar fi văzut şi slăbiciunile mele. Şi nu ar mai fi contat dacă suntem slabi sau nu.

Nu am mai simţit nevoia să transmit mesaje mai departe. De fapt, nu am mai simţit nevoia să mai descopăr oameni. Am descoperit UN om. Şi m-am îndrăgostit.poppy_by_dropoflight1

Dar trebuie să spun. Dacă m-am îndrăgostit, nu înseamnă că iubesc. „M-am îndrăgostit” înseamnă zâmbet şi soare şi curcubeu şi „eşti al meu” şi „eşti a mea” şi săruturi şi dulce şi zâmbet din nou. Şi punct. Şi e frumos, da, dar epic spus, e efemer. Mi-e greu să mai cred. În orice, dar cu atât mai mult în mine şi în „noi”. Poate omenii, la urma urmei, aşa şi trebuie să fie. Singuri. Să vină pasageri în vieţile noastre oameni, dar apoi să plece. Sau să pleci tu. Am aflat că sunt o pasăre călătoare. Mereu vreau să fug. De frig, de gri, de soare ascuns şi nopţi lungi şi reci. Mereu plec. Într-un fel sau altul, mereu plec. Nu mi-am găsit vara încă. Sau poate da, dar vara mereu trece. Aşa că nu mai cred nici în vară. Mă îndrăgostesc, dar mă păzesc, nu mă predau pentru ca într-un final să am puterea să plec, chiar daca voi lăsa o parte din mine la el. Mereu las. Dar este un mod frumos de a te face mic…

Şi nu ştiu dacă voi sta în aşternuturile iubirii visate, acelei veri tropicale, mereu verde şi caldă. Acelei iubiri pentru care îmi voi lua armură dacă trebuie să lupt şi mătase dacă trebuie să visez, pentru care nu voi obosi, nu voi mai dori să plec, ci să fiu acolo, pentru că altfel nu aş mai fi întreaga eu.

Sunt doar o mică pasăre. Iar lumea asta e totuşi mare faţă de mine. Viitorul este un mister. Poate va fi şi „te iubesc”. Acel „iubesc”.